Publicat în Paris, Uncategorized

Diana

Azi se fac 13 ani de cand a murit printesa Diana. A fost numita printesa sufletelor, toata lumea nu a avut decat cuvinte de lauda la adresa ei, si chiar si astazi, la multi ani dupa ce a murit lumea inca mai vorbeste de ea. Desi accidentul de masina a avut loc cu mult timp in urma e ciudat ca imi amintesc si acum unde eram si cum am aflat, eram in tabara si mergeam intr-o excursie, eram in autocar si am auzit la radio. Si apoi toata lumea a inceput sa vorbeasca numai despre asta. Accidentul a avut loc in Paris, nu departe de turnul Eiffel, pe partea cealata de Sena. Si evident atunci cand am ajuns la Paris m-am dus sa vad si eu locul. Si acolo am descoperit flacara din poza.

De fapt…. despre legatura dintre flacara si Diana vreau sa scriu, legatura inexistanta. Accidentul Dianei a avut loc in tunel si flacara este pusa sus, la iesirea din tunel. Majoritatea turistilor, daca nu, chiar toti cred ca flacara respectiva este construita in memoria printesei Diana. Pe jos si pe zidul de langa sunt mesaje scrise de trecatori. Autoritatile locale mai „fac curat” din cand in cand si le sterg dar nu e nevoie de mai mult de 2 saptamani ca zidurile si trotuarul sa fie pline inapoi. Iar la sfarsitul lui august, inceputul lui septembrie flacara devine un adevarat monument. Oamenii care isi aduc aminte de ea aduc flori si poze si flacara abea ca se mai vede. Imi aduc aminte acum cativa ani treceam pe acolo intamplator si pe langa flori si poze si scrisori erau inclusiv o pereche de ghete din alea cu botul rotund si tocul patrat, tipice englezesti puse ca ofranda.

Dar oare cum ar reactiona toti acesti trecatori, devotati printesei si dupa atatia ani daca ar sti ca flacara respectiva une ei vin si isi aduc aminte de Lady D nu este de fapt in memoria ei? Ba chiar mai mult, ca nu exista nici un monument in Paris in memoria ei, desi aici a murit….(pentru ca familia regala Britanica nu a cerut frantei constructia unui astfel de monument si pentru ca Franta nu s-a gandit sa il construiasca din proprie initiativa). Cat despre flacara de la Pont d’Alma, ea era acolo din 1989, chiar daca nu era un monument atat de cunoscut ca si astazi. Monumentul se numeste „Flacara libertatii” si este o replica exacta si in marime naturala a flacarii pe care o are in mana Statuia Libertatii a americanilor. In 1886 Franta ofera Statelor Unite Statuia libertatii, imaginata de arhitectul Frederic Auguste Bartholdi si realizata de Gustave Eiffel. 100 de ani mai tarziu tot Franta este cea care „renoveaza” statuia. In schimbul cadoului americanii ofera francezilor in 1989 replica flacarii, care este instalata langa Pont d’Alma. Intamplarea face ca niste ani mai tarziu, in tunelul de sub Flacara libertatii sa moara printesa Diana. Asa a ajuns un monument menit sa simbolizeze prietenia dintre doua tari de pe continente diferite, sa fie cunoscut lumii intregi si sa aduca aminte de o printesa.

Publicat în Uncategorized

Kebab, donner, greck, gyros

Habar nu am cand am mancat primul kebab dar oricum acum vreo 10-15 ani era probabil un sendwich ceva mai excentric in comparatie cu celelalte. Acum a devenit una din mancarurile de referinta a turistilor si probabil si a studentilor. 🙂 Indiferent de tara in care esti sau de cum se numeste, chiar daca nu suntem uristi si suntem acasa, tot ne e pofta din cand in cand si dam fuga la coltul strazi sa mancam un kebab.

La Tulcea cred ca mi s-a intamplat rar sa avreau sa mananc kebab sau shaorma dar locul de referinta a fost pentru un timp „sub coloane”, spre faleza. Cel putin asa zicea fratièmiu mare amator de shaorma. Era pozitionat perfect, cand ieseai in oras sau te intorceai acasa treceai pe langa el si era suficient sa iti fie un pic foame sau sa fii pofticios ca sa iti faca cu ochiul si sa cedezi tentatiei.

In Paris se numeste greck si face parte din solutiile de mancare rapida si ieftina, mai ales daca nu ai chef de fast food-uri sau de „ciudateniile” francezilor sendwich-uri calde sau clatite sarate cu branza si sunca. Evident ca le gasesti peste tot, ca sa nu cumva sa aiba turistii nevoie sa le caut, ci din contra sa dea peste ele la tot pasul si sa cheltuie cat mai multi bani. In zona Chatelet – Les halles sunt foarte multe, dar cel putin dupa parerea celor care locuiesc aici, cel mai bun „greck” il gasesti la Saint Michel, in cartierul latin.

Le Berlin, avant in vedere importanta minoritate turca, Donerul este ca la el acasa. Se gaseste la tot pasul si este surprinzator de ieftin. Daca stau bine sa ma gandesc e posibil sa fiemai ieftin chiar si decat in Romania. Noi aveam unul fix la coltul blocului. In weekend era plin de lume in cartier din cauza numarului mare de baruri si cluburi iar bucatile de carne pregatite pentru doner care se invarteau si se faceau inca de la inceputul serii erau impresionante. Iti venea sa cumperi unul chiar daca nu iti era foame. Dar cat de bun era vecinul nostru din coltul strazii, lui Mustafa i se dusese vestea si mai tare. Sincera sa fiu eu nu as putea sa imi dau cu parerea ca nu am incercat dar lumea asa zicea, ca cel mai bun doner din Berlin il are Mustafa, care avea un coschiulet de vandut kebab si alte senwichele in Kreutzberg. Si adevarul este ca de fiecare data cand treceam pe acolo era ditamai coada.

In Grecia nu as putea sa imi dau cu parerea despre unde sunt cei mai buni gyros, dar scriind despre asta mi-am aduc aminte de o intamplari comica. Eram in vacanta acum cativa ani si unul din prietenii cu care eram, mai bine facut si pofticios, plangand tot timpul dupa mancare incerca sa ma faca sa rad intr-una din zile iar eu o faceam pe serioasa. S-a tot chinuit cu glumite si strambaturi dar nu a reusit. Pana la urma s-a gandit sa imi faca un „compliment” spunandu-mi ca sunt ca un gyros printre hamburgeri. 🙂

Publicat în Uncategorized

Lie to me

Si daca tot ziceam zilele trecute ca in ultimul timp stau mult (prea mult) in fata televizorului uite inca o dovada, serialul asta. Bine, ca sa il vad am stat in fata calculatorului, nu a televizorului dar tot aia e.

Dar este un serial pe care daca nu il stiti eu chiar il recomand. L-am descoperit pe la incepututl verii si cred ca mi-a luat vreo 2 saptamani sa vad ambele sezoane realizate pana acum. Si da, tre sa recunosc ca m-am gandit si la faptul ca septembrie se apropie si ca tre sa iasa sezonul 3 pe care intentionez sa il vad.

Carl Lightman este expert in minciuna, sau mai bine zis este un scoiolog/psiholog care a studiat limbajul corpului, si in mod deosebit minciuna si felul in care un om reactioneaza atunci cand minde sau cand spune adevarul. Sau mai bine zis cum reactioneaza involuntar corpul unei persoane (muschi fetei, gesturile, etc). Si firma pe care o conduce Lightman participa la investigarea a tot felul de cazuri, cooperand cu autoritatile. Cazurile pe care le prezinte sunt uneori interesante dar ce e poate si mai interesant este ca de multe ori cand definesc un sentiment printr-o anumita expresie a fetei, iti arata apoi, pe langa actorul in cauza si fotografii cu personalitati de renume mondial surprinse in ipostaze cunoscute cu acea expresie a fetei.

Publicat în Uncategorized

Obiecte fara folos

Probabil fiecare „cultura” are niste obiecte de care e legata, care sunt acolo pentru ca oamenii s-au obisnuit cu ele. Probabil si noi romanii avem lucruri pe care le folosim fara ca unii sa inteleaga de ce. Am descoperit in Germania, respectiv in Franta cate un obiect caruia eu nu ii inteleg utilitatea.

Fierbatorul de oua

Acum cativa ani vorbeam cu o prietena frantuzoaica despre diferentele dintre francezi si nemti, mici chestiute pe ici pe colo care diferentiaza cele doua tari vecine. Si apoi, mai in gluma mai in serios ea imi povestea despre masina de fiert oua a nemtilor. Electrica, rotunda ca si oul, o bagi in priza, in partea de jos pui apa, in partea de sus ai un suport pentru oua, ca un fel de cofrag, ca cel de plastic din frigider, un ac special ca sa intepi ouale cu el (nu stiu de ce…). Pui ouale frumos in fierbator, pui capacul, selectezi felul in care vrei sa fei ouale, mai tari, mai moi si gata, ii dai drumu. Astepti cateva minute si ouale sunt gata. Mi s-a parut comica inventia lor si fara prea mare utilitate dar mi-am zis ca trebuie sa fie o chestie veche, inventata acum multi ani si pe care doar bunicile o mai au pe acasa. Mare mi-a fost mirarea cand la ceva timp dupa discutia cu prietena mea am plecat in germania in vizita la niste prieteni si in bucataria lor am descoperit faimoasa masinuta- fierbator de oua. Mi-au spus ca nu e deloc ceva invechit si ca mai toate familiile germana au asa ceva in bucatarie. Si evident, eu in continuare ma intreb la ce iti trebuie o masinarie electrica care nu face alt ceva decat sa fiarba oua cand ouale oricum poti sa le pui intr-o cratita cu apa pe aragaz si sa le fierbi.

Uscatorul de salata

Nici francezii nu s-au lasat mai prejos iar uscatorul lor de salata este dupa parerea mea si mai inutil. Conceptul? Un vas de plastic relativ mare, in interirul lui un fel de strecuratoare, tot din plastic si un capac cu manivela. Pe partea din interior a capacului o chestiuta care agata strecuratoarea . Pui salata, pui capacul si cand invarti de manivela strecuratoarea din mijloc se invarte si ea (probabil ca centrifuga de la masina de spalat, cand stoarce rufele) si stoarce salata de apa, apa curgand in castronul de plastic. Cand am vazut prima data masinaria m-a pufnit rasul. Eram plecati mai multi prieteni in weekend la tara, in casa in care au locuit bunicii unuia din prietenii mei si pregateam masa. initial nu stiam ce este. Mi s-a explicat si mi s-a zis „hai incearca, te lasam pe tine cu salata si descoperi si cum functioneaza”. Am pus salata inauntru si am dat la manivela. Am scos-o apoi sa fac salata mai departe. Dar mi s-a facut observatie, salata nu era suficient de uscata pe gustul prietenilor mei. Asa ca unul din ei mi-a luat salata si uscatorul si a mai dat vreo 5 minute la manivela dupa care a facut salata. Evident, pregatind salata a pus peste ea ulei si otel. Si atunci pe mine m-au pierdut. Nu inteleg de ce tre sa stai 10 minute sa usuci salata de apa dupa ce o speli daca oricum apoi torni diverse alte lichide peste ea cand o pregatesti (plus ca majoritatea legumelor pe care le pui in salata pe langa foile de salata lasa si ele suc) si tot „uda” o mananci…

Publicat în Carti, Uncategorized

Gervaise – Emile Zola

Gervaise este se pare primul roman din literatura franceza axat in totalitate pe viata, obiceiurile si problemele lumii „muncitoresti”. Este povestea lui Gervaise care la 22 de ani are deja 2 copii si este parasita da sotul ei. Reuseste totusi sa mearga mai departe si sa intalneasca un alt barbat care sa o placa asa cum este, „sontoroaga” si cu doi copii. O iau impreuna de la capat si incet, incet isi pun ordine in viata. Numai ca noul sot al Gervesei are un accident la munca si are nevoie de recuperare. Dupa recuperare ramane insa cu sechele si, lafel ca primul sot, incepe sa bea.

Romanul surpinde probabil prin simplitatea cu care faptele sunt povestite dar este farmecul lui Zola. Cartea e prezentata ca fiind „cel mai trist roman de dragoste”. Povestea de dragoste nu mi se pare a fi cea mai trista din cate am citit insa povestea intregului roman, cu lumea in care se petrece actiunea, cu greutatile si mizeria vietii de zi cu zi pot duce la acest calificativ, de cel mai trist roman. Arata o fata a Parisului pe care nu multi scriitori au decis sa o arate, preferant partea frumoasa si de poveste.

In schimb traducerea romanului nu este tocmai cea mai buna si nici cea mai potrivita dupa parerea mea. Celelalte romane ale lui Zola pe care le-am citit pana acum, le-am citit direct in franceza si acum traducerea cartii mi se pare ca oarecum nu se potriveste cu stilul lui Zola, mi s-a parut ca oarecum descopeream un alt fel de Zola si nu in sensul bun. Cred ca acum imi dau seama si mai bine de cat de importanta este traducerea unei carti.

Publicat în Uncategorized

Nu imi place sa visez!

Nu ma refer aici la visatul cu ochii deschisi, privind afara pe geam. Evident ca din cand in cand sunt cu capul in nori si in mintea mea defileaza diverse scenarii despre viitorul meu stralucit, despre cat deminunata sunt si despre cum voi deveni o persoana pe deplin implinita atat in plan personal cat si in plan profesional. :)) Oricat de seriosi, de realisti si de modesti am vrea sa fim, cred ca fiecare dintre noi isi face astfel de scenarii in minte deci de ce sa nu recunosc.

Ma refer aici la visele cu ochii inchisi si cu capul pe perna. Unii dintre noi viseaza peisaje impresionante si lume de basm, altii viseaza scanarii parca iesite din filmele SF, altii viseaza tot felul de intamplari ciudate cu personaje care nu se cunosc intre ele. Apoi in functie de superstitie sau de stiinta interpretam visele. Unii scot put si simplu carticica si daca au visat un animal sau o intamplare rasfoiesc sa vada semnificatia precisa a aparitiei animalului sau intamplarii in vis. Altii, care cred ceva mai mult in psihologie decat in superstitii incearca sa interpreteze visul in totalitatea lui, legat indeaproape de viata si personalitatea visatorului si identifica prin interpretarea visului temerile si preocuparile persoanei in cauza. Apoi mai sunt si visele imposibil de interpretat, iesite din adancul subconstientului nostru.

Dar orice am crede despre vise si despre interpretarea lor, toti vrem sa le povestim atunci cand ne trezim dimineata si ne aducem aminte de ele. Toti …sau aproape toti. In regula generala nu visez, sau cel putin, dimineata cand ma trezesc nu imi aduc aminte de ceea ce visez. Si imi place asa. Atunci cand visez (sau cand imi aduc aminte ce visez) ma trezesc dimineata obosita de prca m-a batut cineva peste noapte. Prefer sa nu imi aduc aminte, sau sa nu visez, sa pun seara capul pe perna si sa ma trezesc dimineata cu mintea limpede si nu incarcata cu intamplari care ascund ce stiu eu ce semnificatie. Si nici nu imi place cand cineva imi povesteste visele lui/ei, pentru simplul motiv ca ma face sa ma gandesc la vise si uneori sa ma trezesc a doua zi dimineata cu visele mele in minte si deci obosita. Mi s-a spus ca e trist sa nu visezi atunci cand le-am mai spus celor din jurul meu ca nu imi place sa visez dar… eu nu consider ca e trist. Noaptea dorm si ma odihnesc si daca chiar am nevoie de un vis frumos, pot sa visez cu ochii deschisi si sa imi imaginez visul asa cum il vreau eu 🙂

Publicat în Uncategorized

Televizorul prosteste

Faceam o comparatie intre posturile mele….din martie de cand am inceput sa scriu si pana in iunie cred ca nu a fost nici un post despre TV, despre emisiuni sau mai stiu eu ce. Au fost posturi despre filme dar atat. Si apoi din iunie si pana acum au fost o gramada de filme despre emisiuni, tele-realitate, filme si seriale etc. Explicatia e simpla – lipsa sau prezenta televizorului in viata mea. 🙂

La Berlin televizorul era in camera pe post de mobila. Cat am stat acolo nu m-am preocupat prea tare de el, nici nu l-am bagat in priza. Si bine, nici nu aveam antena ca sa pot sa prin macar posturile de stat care sunt gratuite. Atunci cand nu il am, nu ii duc lipsa. In schimb atunci cand il am, nu rezist tentatiei si ii dau drumul de cum sunt in preajma lui. Nu ma uit neaparat dar faca zgomot pe fundal. Si seara cand nu am chef de alt ceva, bineinteles ca sfarsesc pe canapea in fata televizorului.

Uneori ma uit la emisiuni interesante, tot felul de anchete si investigatii despre ce se intampla prin tara si prin lume. Acum pe vara sunt multe emisiuni despre destinatiile turistice si e interesant ca aflu lucruri noi despre locuri noi. Dar uneori ma uit si la tot felul de prostioare de emisiuni sau de seriale. Si ma intreb, daca atunci cand nu il am nu imi lipseste, de ce atunci cand nu e nimic de vazut stau totusi si ma uit la porcarioare?

Publicat în Uncategorized

Bon appetit!

Cand am ajuns in Franta mancarea de la mama de acasa imi lipsea si cea de aici nu prea imi placea. Dar incet, incet m-am obisnuit cu ea si acum imi place chiar foarte mult. Cand am fost in Germania chiar mi-a lipsit si m-am apucat chiar sa incerc cateva retete. 🙂

In Franta se zice ca mancatul este o institutie. Micul dejun cu croissant si pain au chocolat sau alte bunatati de patiserie. Pauza de pranz est lege la orice loc de munca, iar restaurantele fac meniuri speciale valabile doar intre 12 si 2. Cina este acasa in familie sau de cele mai multe ori la restaurant. Pentru anumite ocazii se gatesc feluri de mancare rezervate oarecum acelor evenimente. Si la cat de vasta e bucataria, cu specificitati regionale chiar ai de unde alege. Si apoi mai e vesnica intrebare „internationala” cum fac frantuzoaicele sa manance toate bunatatile traditionale si sa nu se ingrase???

Si cum evident francezii sunt si gurmanzi si mandrii de bucataria lor, la televizor emisiunile de bucatarie au audienta buna si se multiplica, ultima dintre ele fiind chiar o emisiune concurs de tele realitate.

Un diner presque parfait

Este cea mai veche emisiune de bucatarie sau cel putin pe asta o stiu eu cel mai de mult.  Conceptul e simplu si chiar atragator. 5 persoane din aceiasi regiune sau acelas oras mananca pe timpul a 5 zile ale saptamanii unii la alti. Gazda pregateste casa, gateste cina (antreu, fel principal si desert) si trebuie sa pregateasca si o „activitate” pentru divertismentul gazdelor. Atentia este indreptata evident spre bucatarie. Gazda gateste ce vrea ea, compune meniul cum vrea. In ziua cinei o camera filmeaza gazda de dimineata pana seara, cumparatul produselor, prepararea, etc. La sfarsitul serii invitatii dau noute gazdei. Si a doua zi, unul din invitati ia locul gazdei. La sfarsitul saptamanii cel care are „media” cea mai mare castiga.

Escapades de Petitrenaud

Sincer nici nu sunt sigura daca emisiunea asta o sa continue si mai tarziu sau daca este una doar de vacanta, de vara pe care televiziunile franceze le nascocesc ca sa umple programul in zilele de vara cand o parte din emisiunile de referinta sunt in vacanta. Oricum, mie emisiunea imi place si sper sa continue. Prezentatorul estede fiecare data  „invitatul” cate unui bucatar destul de cunoscut in Franta, care lucreaza intr-un restaurant reputat. Cei doi prezinta cate doua – trei feluri de mancare de fiecare data, dar snt feluri de mancare ceva mai elaborate, de gatit la ocazii speciale. Oricum, dupa parerea mea, dupa ce te uiti la emisiune ramai cu gandul la mancarea prezentata si iti vine sa dai fuga la bucatarie sa incerci si tu.

Master chef

Master chef incepe diseara deci nu pot sa va povestesc decat ce am auzit si inteles din reclame. Pentru aceasta emisiune – concurs realizatorii si probabil si bucatarii care „incadreaza” participantii s-au plimbat prin Franta si au facut preselectii pentru a gasi oameni pasionati de bucatarie dar care evident nu au studii in domeniu. Au ramas in concurs vreo 20 de persoane cred si pe durata celor cateva saptamani cat dureaza emisiunea vor invata sa gateasca de la mari bucatari francezi si vor fi pusi la incercare. Cine invata cel mai repede, pune in practica cel mai bine si pe langa asta da mancarii si un mic detaliu personal. La sfarsitul emisiunii, evident, castigatorul va putea probabil munci cu un bucatar de renume. Pe mine m-a facut curioasa, poate invat si eu sa gatesc si probabil o sa imi fac rost de cateva retete interesante.

Publicat în Carti, Uncategorized

Bloguri cu carti

Cand am inceput sa stau pe internet si sa citesc bloguri si site-uri m-am uitat in primul rand dupa bloguri in care se scria despre carti. Si nu au fost putine cele pe care le-am gasit. Nu stiu daca este la moda, nu ma intereseaza ce cred cei care critica genul asta de bloguri, mie imi plac si le citesc cu placere.

In afara de blogurile Biancai, Isabellei, Ruxandrei, Tomatei, Vioricai si Laurei pe care le citesc cu regularitate (desi imi gasesc scuze ca nu am timp etc si nu ma manifesc prea tare in calitate de comentator), mai sunt si altele peste care am dat intamplator pe durata ultimelor luni si pe care m-am gandit sa vi le mentionez.

Doar carti

Fors

Alb in creion

Prelude in e minor

Child’s play

Chestii livresti

Blog de carti

Maya Maria

Si o astept cu nerabdare (si de ceva timp 🙂 ) pe Viorica sa inceapa sa scrie pe Eu citesc nu de alta, dar ideea ei cu blogul asta m-a facut pe mine sa imi fac blog.

Daca stiti si alte bloguri cu si despre carti ziceti-mi!!!

Publicat în Carti, Uncategorized

Diavolul si domnisoara Prym – Paulo Coelho

Nu este prima carte pe care o citesc scrisa de Paulo Coelha dar cred ca pot spune ca este prima carte pe care o citesc cu drag de la inceput pana la sfarsit si care imi place. Am citit Alchimistul acum vreo 5 ani si m-am intrebat de ce a avut atat de mult succes pentru ca pe mine nu a reusit sa ma captiveze. De obicei cand nu imi place o carte cu cred citesc o alta a aceluiasi autor. Doar ca acum cativa ani am primit cadou La raul Piedra am sezut si am plans si daca o aveam am si citit-o. Dar din nou nu a reusit sa ma convinga. Poate ca de data asta a fost subiectul cartii, nu doar abordarea. Si mi-am zis pentru mine s-a terminat cu Coelho. Si nu de mult o prietena mi-a vorbit despre Diavolul si domnisoara Prym. Am gasit cartea, nu e mare si am zis hai sa incerc. Si nici ca imi pare rau. De data asta nu doar ca mi-a palcut dar a reusit sa ma intrige oarecum si sa ma faca sa ma intreb oare celelalte carti cum sunt? Si probabil ca acum voi incerca sa mai citesc si alte carti de ale lui pentru a imi face o parere definitiva, ori imi place ori nu. 🙂

Cat despre subiectul cartii, intru-un satuc mititel, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea apare intr-o buna zi un strain care aduce cu el o provocare capabila sa schimbe totul. Convins ca omul este rau prin natura, strainul ii povesteste planul sau domnisoarei Prym, prima localnica pe care o intalneste. Strainul va pune la bataie 4 sau 5 lingouri de aur pe care le va darui locuitorilor satului daca intr-o saptamana unul din locuitorii satului va fi ucis. Domnisoara Prym este convinsa ca oamenii sunt buni si ca propunerea strainului, desi tentanta pentru unii nu va avea succes. Dar nu este ea cea care decide ci intreaga comunitate.